Aluminiul pur are o densitate scăzută (ρ=2.7 g/cm³) - aproximativ o treime din cea a fierului - și un punct de topire relativ scăzut (660 de grade). Structura sa cristalină cubică centrată pe față conferă plasticitate ridicată (alungire δ: 32–40%; reducerea ariei ψ: 70–90%), făcându-l ușor de prelucrat în diferite profile și foi. De asemenea, prezintă o rezistență excelentă la coroziune. Cu toate acestea, aluminiul pur are o rezistență foarte scăzută - cu o rezistență maximă la tracțiune (σb) de aproximativ 8 kgf/mm² într-o stare recoaptă - făcându-l nepotrivit pentru utilizare ca material structural.
Prin experiența vastă de producție și experimente științifice, metode precum adăugarea de elemente de aliere și tratamentul termic au fost dezvoltate pentru a întări aluminiul, rezultând o gamă largă de aliaje de aluminiu. Prin încorporarea unor elemente specifice, aceste aliaje păstrează avantajele inerente ale aluminiului pur, cum ar fi greutatea sa redusă, în timp ce obțin o rezistență semnificativ mai mare, rezistențele la tracțiune maxime (σb) ajungând la 24-60 kgf/mm². În consecință, „rezistența lor specifică” (raportul rezistență la densitate, σb/ρ) o depășește pe cea a multor oțeluri aliate, făcându-le materiale structurale ideale. Sunt utilizate pe scară largă în sectoare precum inginerie mecanică, echipamente de transport, mașini electrice și industria aerospațială; de exemplu, fuzelajele aeronavelor, învelișurile și componentele compresoarelor sunt adesea fabricate din aliaje de aluminiu pentru a reduce greutatea totală. În structurile sudate, înlocuirea plăcii de oțel cu aliaj de aluminiu poate reduce greutatea structurală cu mai mult de 50%.